GFV
Administrator
 Din: Bucuresti
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 210
|
|
Prof.univ.dr. Virgiliu CONSTANTINESCU
I. NECESITATEA OBIECTIVĂ A APARIŢIEI SOCIOLOGIEI
COMUNITĂŢILOR RURALE ŞI URBANE
Niciodată o ştiinţă nu apare sub semnul gratuităţii, cu atât mai
mult o ştiinţă socioumană nu apare dintr-o simplă curiozitate
intelectuală sau printr-un act spontan de reflexie cerebrală, ci provine
dintr-o cerinţă de esenţă obiectivă şi se impune cercetării ca problemă
ce „agită†realitatea, solicitând soluţii din partea factorilor de decizie şi
atrăgând luarea aminte a specialiştilor – care trebuie formaţi.
Ca disciplină ştiinţifică, sociologia comunităţilor rurale şi urbane a
apărut la mijlocul secolului al XIX-lea, când era în plin avânt procesul de
industrializare a Occidentului şi când se aprofundează dezechilibrele de
ordin social şi când „criza de creştere†a afectat atât satul, cât şi oraşul.
„Erodarea†continuă a proprietăţii ţărăneşti, iar ca efect al acestui proces,
migraţia masivă a ruralilor către centrele urbane au provocat stări de
tensiune atât în zonele de provenienţă, cât şi în cele de destinaţie.
ÃŽn zonele de provenienţă s-au produs stări de tensiune prin aceea că
în marea lor majoritate cei care emigrau erau bărbaţii, perturbându-se
astfel relaţiile de familie şi determinându-se procesul de feminizare a
resurselor umane. Totodată, obligaţiile conjugale, precum şi „învăţarea
socială†a tinerei generaţii au trecut în atribuţiile soţiilor,
supraîncărcându-le „bugetul de timp†şi reducându-le din oportunităţi
pentru îngrijire personală. Totodată, a crescut „fenomenul divorţialităţiiâ€
şi nu a mai fost respins „concubinajul†de moment, diminuându-se astfel
valoarea tradiţională a familiei nucleare şi manifestându-se din ce în ce
mai mult conduite anomice.
Dar, situaţii tensionante au apărut şi în zonele de destinaţie, adică
în oraşe. Fiindcă imigranţii nu posedau o anumită calificare profesională
şi prin urmare – nu puteau fi încadraţi în întreprinderile industriale
pentru anume posturi de muncă, alcătuind „categoria†„lumpenproletariatuluiâ€
şi devenind „oameni problemă†pentru administraţiile
urbane. Câştigurile lor erau sporadice, iar asigurarea resurselor pentru
existenţă era una incertă. Din atare motive, au crescut actele de jaf şi de
tâlhărie, iar autorităţile numite pentru menţinerea ordinii publice erau
depăşite de amploarea fenomenelor deviante.
Şi sub aspect locativ situaţia era dificilă, întrucât capacitatea
edilitară era absolut inferioară faţă de numărul celor ce solicitau
locuinţe, aşa că imigranţii supraaglomerau cartierele periferice şi
concurau la creşterea costurilor rezidenţiale. Nu e de ignorat faptul că,
în multe cazuri, o singură cameră era locuită de mai multe persoane,
bărbaţi şi femei, întreţinând acea stare de promiscuitate umană şi
favorizând apariţia unor boli contagioase.
Efectele unor atare stări au fost materializare în conflicte de clasă
şi au produs manifestări cu caracter revoluţionar, atrăgând atenţia unor
oameni de ştiinţă şi determinând luarea aminte a acestora în legătură cu
situaţia dramatică a acestei categorii sociale. Primul cercetător care a
întreprins investigaţii de teren în sensul de mai sus, a fost francezul
Frederic le Play. Acesta a investigat familiile de muncitori, folosind
metoda monografică şi uzând de tehnica „bugetului de familieâ€.
Preistoria sociologiei comunităţilor rurale şi urbane
Orice ştiinţă este precedată de anume momente apărute anterior,
pe care le asimilează şi se revendică într-însele. Elemente preliminarii
ale sociologiei comunităţilor rurale şi urbane le întâlnim în antichitate,
în codul lui Hamurabi, iar apoi, o analiză mai extinsă a relaţiilor rurale
ni le-a oferit filosoful grec, Hesiod, care a scris memorabila lucrare
Munci şi zile şi ne-a introdus în textura de relaţii fratricide, grav afectate
de „lăcomia†unui frate şi deturnate de la sensul lor moral.
E util să menţionăm, pentru preistoria sociologiei comunităţilor
rurale şi urbane pe Thomas d’Aquino, cu a sa Summa Teologiae şi a
continua apoi cu Th. Morrus, cu a sa Utopia, unde se prezintă momente
ale „Acumulării primitive a capitalului†şi unde se vorbeşte de
„blândele oi care şi-au alungat stăpânii de pe pământurile lorâ€, pentru că
industria textilă avea nevoie de materie primă, iar aceasta era obţinută
prin creşterea oilor, care aveau nevoie de păşuni, iar acestea se realizau
pe terenurile ţăranilor alungaţi de la casele lor. Adevăratele cercetări
însă, atât teoretice, cât şi faptice au apărut în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, cu Fr. le Play, continuă după aceea cu lucrarea lui Engels
efectuată asupra oraşului Manchester. ÃŽncepând cu anul 1871, au
început cercetări mai sistematice în Anglia cu Sir Henry Summer, cu
Charles Boath (între 1892-1902).
ÃŽn aceeaşi perioadă, reţine atenţia lucrarea lui F. Tönnies, cu
celebra sa carte Gemeinschaft und Geselschaft, iar cercetările de teren
vor demara în Germania cu mult mai târziu, abia după cel de al doilea
război mondial. Astfel, între anii 1952-1954, Institutul pentru Cercetări
social-ştiinţifice a efectuat un studiu asupra oraşului Darm, studiu
cuprins în nouă monografii, în care sunt cuprinse principalele probleme
ale oraşului şi ale comunităţii sale. La rândul său, G. Wurzbacher a
efectuat cercetări în 45 de sate, scriind cartea intitulată Satul în câmpul
tensional al dezvoltării industriale – 1954, iar H. Croon şi K.
Untermann au cercetat procesul de integrare în zona Ruhrului, scriind
cartea Minele şi Comunitatea.
ÃŽn SUA, primele cercetări s-au efectuat prin Pittsburg Survey
(1909) şi Springfield Survey (1914) – ca apoi, să culmineze cu celebra
şcoală de la Chicago, iniţiată de către R. Park, D. Mckensie şi Er.
Burgees, în anul 1918 şi ale căror cercetări s-au finalizat în anul 1925,
în cartea The City.
ÃŽn ţara noastră, cercetările s-au efectuat asupra comunităţilor
regionale, zonale şi la nivel comunal. La nivel regional, menţionăm
Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir, care a fost o lucrare de
pionierat şi care se constituie ca un document istoric privitor la esenţa
românească a acestei provincii.
Sub aspect zonal, reţin atenţia monografiile întocmite de către Ion
Ionescu de la Brad asupra judeţelor Dorohoi, Putna şi Mehedinţi, în
care, în urma unei ordonanţe domneşti emisă de către Alex. Ioan Cuza,
a descins în comunele acestor judeţe spre a constata modul de aplicare
în plan local a reformei agrare din 1864. Tot lui Ion Ionescu de la Brad
îi datorăm cunoscuta monografie asupra Dobrogei efectuată în perioada
când se afla ca administrator pe moşiile lui Raşid Paşa, de la San
Stefano şi când a parcurs mai toate localităţile dintre Dunăre şi Mare,
scriind apoi în limba franceză Excursie ştiinţifică în Câmpia Dobrogei.
Tot în secolul al XIX-lea s-a afirmat în Transilvania Societatea
culturală „Astra†din Sibiu, care, cu ajutorul unor preoţi şi învăţători, a
organizat cercetări monografice în sate din mărginimea Sibiului, pentru
a demonstra factura românească a acestui pământ şi pentru a combate
şovinismul maghiar.
Cea mai amplă iniţiativă de cercetare a comunităţilor rurale din
ţara noastră, precum şi cea mai organizată desfăşurare de „competenţeâ€
sociologice şi nu numai sociologice din istoria sociologiei româneşti, sa
datorat şcolii monografice de la Bucureşti condusă de către Dimitrie
Gusti şi susţinută financiar de casa regală. Rezultatele descinderilor în
teren au fost adunate şi publicate în cele patru volume care poartă un
titlul generic, „60 de sateâ€. Dar, la acestea se adaugă o multitudine de
articole, studii şi dezbateri apărute în revistele „Sociologia
Româneascㆺi „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socialăâ€, precum şi
în alte periodice ale vremii.
ÃŽn cealaltă parte a ţării, în partea de Vest, adică la Timişoara, a
funcţionat un foarte valoros institut, numit Institutul „Banat-Crişanaâ€,
care şi-a propus să cerceteze fenomenele şi procesele specifice
Banatului, printre care procesul depopulării acestei zone.
După cel de-al doilea război mondial, cercetarea comunităţilor
rurale şi urbane s-a efectuat de către Institutul de Cercetări Economice,
Laboratorul de sociologie al Universităţii din Bucureşti, Institutul de
Sociologie al Academiei Române, precum şi prin Centrul de Cercetări
pentru problemele tineretului.
II. COMUNITATEA RURALĂ ŞI COMUNITATEA URBANĂ,
CA SUBSISTEME „AUTOREGENERATIVEâ€
ALE SISTEMULUI SOCIETAL INTEGRATOR
Cele două comunităţi umane (satul şi oraşul) au apărut – cum notau
Marx şi Engels în Ideologia germană, ca rezultat al diviziunii sociale a
muncii şi au devenit „baza oricărei istorii economice a societăţii umaneâ€.
Sub aspect istoric, satul a apărut înaintea oraşului şi – prin urmare –
comportă atât o prioritate în timp, cât şi una de valoare. Astfel, satul a
apărut în neoliticul târziu, când a început activitatea agricolă, aceasta fiind
considerată „prima mare revoluţie†din istoria omenirii. „Revoluţia
noelitică†sau „revoluţie agricolă†reprezintă „o etapă capitală în istoria
umanităţiiâ€, prin care omul a transformat natura şi a creat cultura. Oraşul
a apărut mai târziu, din motive strategice, administrative şi politice.
Spre deosebire de mediul rural, care este într-o relaţie de
„coabitare†cu natural, oraşul – cum spunea Werner Sombart, în
lucrarea sa Städische Siedlung – este „habitaţie împotriva naturiiâ€,
însemnând „proiectarea spiritului în naturăâ€. „Cu edificii din piatră şi
din fierâ€, care nu sunt ieşite din natură, oraşul realizează – după acelaşi
Sombart – o „violentare†a datelor naturii, determinând mediul
înconjurător şi transformându-l de multe ori în mod radical. Oraşul este
spaţiul industriei şi al serviciilor către populaţie, iar ca aglomeraţie de
instituţii şi de oameni, dezvoltă anonimatul. ÃŽn schimb, mediul rural,
datorită densităţii scăzute a populaţiei şi întrucât aproape toţi prestează
aceeaşi muncă, dezvoltă fenomenul „intercunoaşteriiâ€. Aceasta se
datoreşte şi faptului că în mediul rural relaţiile dintre oameni sunt
directe, de forma „face to faceâ€, având un caracter personal, pe când în
mediul urban acestea sunt de factură „fizicăâ€.
Atât sub aspect generic, cât şi funcţional, satul şi oraşul s-au dezvoltat
în mod complementar, cu aporturi valorice reciproc necesare şi cu evoluţii
istorice interdependente. Aşa cum, spunea Adam Smith, în lucrarea sa
Avuţia Naţiunilor, satul furnizează oraşului produsele alimentare şi
materiile prime pentru manufacturi, primind în schimb o parte din
produsele manufacturate, precum şi bunuri industriale. Orice oraş implică
existenţa unui hinterland, realizând un fenomen de regionalizare, de unde-şi
procură forţa de muncă, produsele perisabile şi materii prime.
La rândul său, satul nu se poate plasa pe traiectoria modernizării
fără a se asocia unei dinamici urbane şi fără a avea un debuşeu urban
unde să-şi poată valorifica surplusul său de produse. De aceea, deşi
distincte ca structură şi cu tot caracterul lor polar, satul şi oraşul sunt
părţi organice ale sistemului societal şi – de fapt –dialectica lor asigură
echilibrul sistemului societal integrator.
1. Specificul comunităţilor rurale
Satul – cum spunea Marx – este „punctul de plecare al istorieiâ€,
întrucât a dezvoltat agricultura, iar aceasta a presupus „sedentarismulâ€.
Agricultura a fost şi în trecut şi rămâne în continuare un mijloc de
implementare a omului în mediu, prin care se apropie obiectele din
natură de către un grup organizat şi prin care s-a trecut de la faza
nomadă la „faza aşezatăâ€, de la barbarie la civilizaţie. Semnificaţia
acestui fapt a fost una istorică, întrucât, prin intermediul său, omul a
intervenit în mod creator în mediul natural, modificându-l nu prin
simplu consum şi nici prin decupare mecanică de obiecte din mediu, ci
prin producere şi multiplicare. El pune în valoare un fragment din
natură şi cu ajutorul unor unelte adecvate foloseşte anume specii de
plante şi rase de animale, obţinând produse necesare supravieţuirii.
Peisajul natural devine un „peisaj ruralâ€, comportând acţiunea
permanentă a unui grup comunitar asupra sa şi procedând la dezvoltarea
economiei agricole. Aceasta determină identitatea spaţiului cu munca şi
a rezidenţei cu gestiunea.
Densitatea populaţiei şi durata ocupării spaţiului cresc puterea
productivă a teritoriului locuit şi măresc eficacitatea acţiunii
transformatoare a grupului asupra mediului.
Agricultura a fost şi este un factor cu funcţii fixatoare. Practicarea
ei presupune un sezon anume al semănatului, un altul al lucrărilor de
îngrijire şi protecţie a organismelor vegetale şi – în final – sezonul
recoltării, ca apoi ciclul productiv să reînceapă în aceiaşi termeni şi în
acelaşi cadru –, el nepermiţând absenţe îndelungate ale lucrătorului în
raport cu speciile biologice şi nici depăşirea momentului oportun al
anumitor lucrări.
Factorii geografici se regăsesc şi ei incluşi între agenţii
importanţi ai producţiei din sectorul primar. Morfologia terenurilor,
ca şi expunerea lor la soare, mişcarea pânzelor freatice în sol, ca şi
direcţia curenţilor eolieni, în diferite anotimpuri ale anului etc.
exercită o influenţă profundă asupra evoluţiei speciilor de plante (dar
şi a raselor de animale). De aceea, am putea spune că natura şi
fenomenele fizice dintr-însa fixează ordinea şi intensitatea ciclurilor
fiziologice la plante şi la animale şi tot ea este cea care impune
forma şi momentul intervenţiei omului în stimularea dezvoltării lor
organice. Şi atunci, am putea spune că fenomenele cosmice se găsesc
transpuse şi codificate în structura ritmurilor biologice, iar acestea
din urmă transcend în stereotipuri ale acţiunii umane. ÃŽntr-un fel,
cauzalitatea naturii se converteşte în schemă de program a
cauzalităţii sociale. Ea determină organizarea sistemului muncii, „al
hranei şi al odihnei†(P. Ramband) şi tot ea îi influenţează
raţionalitatea economică şi psihologia ruralului.
ÃŽntre comunitatea rurală şi mediul natural se stabileşte un
echilibru funcţional, realizat în primul rând prin raportul existent între
volumul populaţiei şi resursele fizice din acest mediu, resurse pe care
geograful francez, Pierre George, în lucrarea lui Satul în decursul
timpului, le numeşte „aptitudiniâ€. Un atare echilibru e necesar, întrucât
satul a existat şi s-a dezvoltat „pe seama naturiiâ€, astfel încât grupul
rural a trebuit să gestioneze cu măsură „oportunităţile†naturii şi să
calculeze cu „luare aminte†utilizarea acestora.
Mediul rural s-a caracterizat totdeauna printr-o prolificitate
demografică mai accentuată, acest excedent fiind determinat atât în
raport cu resursele din mediu, cât şi în raport cu slaba diviziune socială
a muncii.
Mediul rural se dezvoltă în manieră nucleară, prin aceea că
elementul fundamental îl reprezintă nucleul familial, familia fiind aceea
care posedă, munceşte şi valorifică produsele agrozootehnice şi nu
individul particular.
Familia rurală se constituie ca grup de proprietari şi grup de
consumatori. Aceasta se datoreşte şi faptului că producţia mediului
rural de tip tradiţional era o producţie de autosubzistenţă familială,
deoarece se producea pentru consum şi nu pentru schimb. Mediul rural
de tip tradiţional practică un schimb de produse prin formula
„schimbului de trocâ€.
Mediul rural a cunoscut o evoluţie relativ autonomă în timp,
evoluţie determinată de trei elemente de bază:
1. elementul de ordin economic şi tehnic;
2. elementul de ordin cultural;
3. elementul de ordin ecologic.
Din punct de vedere al elementului de ordin economic şi tehnic,
mediul rural şi-a produs prin sine tehnicile productive, fără să aibă
nevoie decât în mică măsură de obiecte din mediul urban.
Din punct de vedere ale elementului cultural, satul şi-a creat propria
lui cultură – folclorul, cultură care rezultă din această permanentă legătură
a omului cu natura, astfel încât atât subiectele folclorice, cât şi mijlocele
de exprimare sunt toate cu referire la mediul înconjurător.
ÃŽn decursul timpului mediul rural a cunoscut două etape de
evoluţie:
– etapa dezvoltării autarhice;
– etapa dezvoltării revoluţiei ştiinţifico-tehnice contemporane.
Dezvoltarea autarhică a durat până la apariţia revoluţiei ştiinţificotehnice
contemporane. Revoluţia industrială de tip clasic nu a afectat
cele două mari servituţii ale agriculturii – spaţiul şi timpul. Agricultura
rămâne spaţialmente difuză chiar şi în timpul revoluţiei industriale
clasice (numită şi revoluţie tehnico-ştiinţifică deoarece tehnica era
urmată de ştiinţă spre deosebire de revoluţia ştiinţifico-tehnică
contemporană unde tehnica urmează ştiinţei), deoarece emblema
acesteia a fost dată de motorul cu aburi şi cu explozie, considerate
sedentare. Fiind sedentare nu puteau afecta cele două servituţii.
Revoluţia ştiinţifico-tehnică contemporană a determinat
reducerea sau chiar anularea celor două servituţii ale agriculturii şi a
realizat o deschidere profundă a satului către mediul societal
înconjurător.
Această deschidere s-a realizat în mai multe domenii. Se
realizează o deschidere în domeniul tehnic deoarece mijloacele
moderne de producţie nu pot fi confecţionate în mediul rural, apărând
astfel uzine profilate pe producţia tehnicii moderne, în direcţia
creşterii randamentului productiv şi a trecerii de la economia de
autosubzistenţă familială la economia de piaţă. Producându-se pentru
piaţă şi nu doar pentru consum propriu, agricultorul este înlocuit cu
producătorul. Acest fapt are efecte în diviziunea socială a muncii şi
calificarea profesională.
Se produce astfel trecerea de la ocupaţie la profesie în mediul
rural. Aceasta implică o deschidere către învăţământul liceal şi
superior, pentru că agricultura modernă presupune prezenţa
specialiştilor. Se realizează trecerea de la empiric la ştiinţific,
agricultura nemaifiind prestată numai în baza experienţei tradiţionale,
ci se realizează prin experimente de laborator şi prin cercetare
ştiinţifică.
O altă deschidere se produce în domeniul financiar bancar,
pentru că agricultura are nevoie de investiţii financiare şi e necesar a
se stabili raporturi de conlucrare cu instituţiile specializate.
ÃŽn felul acesta, mediul rural dezvoltă o economie intensivă, prin
apariţia „uzinelor biologiceâ€, cu organizare productivă programată,
trecându-se de la agricultură terraponică la agricultură hidroponică
(fără sol). Agricultura fără sol se practică în incinte cu dimensiuni
impresionante, unde diverse soiuri de plante sunt introduse în
conducte speciale prin care circulă diferite substanţe nutritive fluide.
Astfel se obţin rezultatele scontate, deoarece totul este ţinut sub strict
control şi observaţie.
Această deschidere a satului către societatea integratoare este
efectul revoluţiei genetice, în primul rând, iar în al doilea rând este
efectul informatizării care, prin mecanismele şi reţelele sale, a
angrenat toate structurile productive şi umane.
III. TIPOLOGIZAREA COMUNITĂŢILOR RURALE ŞI IMPACTUL
ACESTORA ASUPRA STRATEGIILOR DE DEZVOLTARE SOCIALĂ
ÃŽn sociologia rurală problematica tipologizării a pornit mai întâi
dintr-o cerinţă de ordin fizic, vizând caracteristicile de ordin geografic. De
aici au apărut clasificările geografilor, care în unele situaţii au mers către
formule de factură sociografică. Cercetările sociografice pornesc de la
elemente de ordin fizic pe care de multe ori le absolutizează. De aceea,
aceste cercetări au un caracter descriptiv şi nu unul analitic, folosind
metoda prezentistă – de enumerare a factorilor de mediu.
Un alt element care s-a luat în consideraţie în legătură cu
tipologia comunităţii rurale, au vizat şi procesele de difuziune a
inovaţiilor, pentru că prin procesul de difuziune se crează un nou rural,
ducând la o nouă concepţie asupra ruralului – neoruralismul.
ÃŽn sensul acesta, cercetările care s-au desfăşurat asupra comunităţilor
rurale, dar nu au asociat procesele de modernizare rurală cu strategiile
care să dezvolte acele resurse pentru realizarea optimului rural.
Tipologizarea satelor – în general, şi a celor româneşti în
particular – s-au realizat într-un fel descriptiv, prin gruparea
comunităţilor rurale după criterii dominant geografice şi prin relevarea
unor dimensiuni de ordin fizic, fără a se fi încercat corelarea acestor
tipologii cu anume scenarii de dezvoltare rurală şi fără a fi fost luate în
calcul anume modele de înnoire şi dezvoltare socială.
Efortul de tipologizare a comunităţilor rurale a fost efectuat prin
formule de factură statică, fiind de multe ori lipsite de o anume finalitate
practică şi deci fără a li se fi putut asocia un scop cu caracter inovator.
Tehnica tipologiilor a fost într-un fel simplificată, motiv pentru
care tipologiile au fost puţin relevante în procesul de modernizare
rurală, precum şi în programele de sistematizare teritorială.
De aceea, din punctul nostru de vedere, pentru elaborarea unei
noi concepţii asupra ruralului (neoruralism), considerăm că pentru
elaborarea tipologiilor săteşti este util în primul rând a se stabili atât
exigenţe de ordin conceptual, cât şi altele de factură metodologică.
Aceste exigenţe, conceptuale şi metodologice, le considerăm
absolut necesare, deoarece ele constituie direcţiile de dezvoltare ale
comunităţilor rurale şi aceste exigenţe pot fi utilizate şi în studiul de caz.
1. Caracteristicile tipologiilor:
a. Reprezentativitatea – tipologiile trebuie să fie reprezentative,
adică să comporte o anume relevanţă atât pentru regiunile geografice,
cât şi pentru zonele sociale, trebuind să fie cuprinzătoare şi în măsură
să redea caracterul distinctiv al categoriilor de comunităţi rurale la
care se referă. Regiunea este o dimensiune, în special geografică, în
timp ce zona este un concept sintetic ce se referă la ansamblul
dimensiunilor unui spaţiu sociouman.
b. Adaptabilitatea – tipologiile comunităţilor rurale se cere să
implice calitatea de a fi receptive faţă de inovaţie, pentru a facilita
dezvoltarea, astfel încât să fie înlăturate blocajele sociale şi în
consecinţă să faciliteze procesul de modernizare socio-economică.
Blocajele pot fi:
a) tehnice – imposibilitatea (inabilitatea) grupului de a asimila o
anume tehnică modernă;
b) economice – apar atunci când comunităţile umane nu au
resursele necesare asimilării unor tehnici moderne;
c) culturale – apar atunci când există anumite restricţii de ordin
tradiţional;
d) psihologice.
Blocajele culturale şi psihologice se corelează între ele.
Adaptabilitatea implică consemnarea cauzelor de blocaje care
afectează procesul de modernizare rurală şi afectează autoregenerarea
de sine a comunităţii umane.
c. Distincţia şi referirea comparativă – tipologiile sunt procedee
metodologice de precizare în spaţiu a unui grup de comunităţi rurale cu
un anume profil socioeconomic distinct şi cu o deliminare de ordin
funcţional. Este vorba de un profil de personalitate a comunităţilor rurale
care ne determină să considerăm că orice tip comunitar se cere a fi
delimitat de altele similare, dar în acelaşi timp presupune şi un proces de
comparabilitate şi deci implică criterii de analogie şi de opoziţie.
d. Generalitatea şi sinteza – orice tipologie se constituie ca un efort
mental (gnoseologic) de generalizare şi de sinteză. Aşa cum în biologie
cenestezia organică este un act reflex al totalităţii proceselor fiziologice
dintr-un organism, tot aşa şi tehnica tipologiei constituie un reflex al
unităţii funcţionale existente într-un spaţiu sociogeografic delimitat şi cu
funcţionalitate de sine. Dar, atât generalitatea, cât şi sinteza comportă nu
numai o finalitate teoretică, ci şi o finalitate de ordin practic – aceea de
construire de modele macrosociale pe baza cărora se elaborează politici
de înnoire socială (politici pentru realizarea neoruralismului).
e. Evidenţa şi precizia – în orice tipologizare se cere ca să se
pornească şi de la nivelul simţului comun. Orice tipologizare, fără a
ignora elementul simţului comun, necesită argumentări şi clarificări
de ordin conceptual şi de ordin metodologic, ori de câte ori situaţiile
le-o impun. ÃŽn oricare situaţie, tipologia comunităţilor rurale
presupune ordine şi coerenţă în argumentare, precum şi consistenţă
în datele invocate, fiindcă tipologizarea nu poate fi întemeiată pe
argumente superficiale şi pe enunţuri cu caracter ambiguu.
Tipologizarea are nevoie de claritate pentru a fi înţeleasă de către
agenţii de înnoire socială şi de asemenea pentru a deveni bun al
comunităţii rurale, pentru că tipologiile, stând la baza elaborării
modelelor de inovare socială, impun participarea comunităţii însăşi
la finalizarea lor. ÃŽn felul acesta, comunităţile rurale se transformă
din obiect al modernizării, în subiect al acestora.
Din punctul de vedere al cercetătorilor români, reţinem două
premise: cea teoretică şi cea metodologică, în virtutea cărora s-a încercat
elaborarea tipologiilor rurale în vederea stabilirii strategiilor de dezvoltare
rurală, strategii pe care noi le considerăm ca mijloace de comunicare
culturală între diferiţi poli de creştere socială, economică şi culturală.
Din punctul de vedere al concepţiei de ansamblu, noi pornim de
la teoria sistemelor autoregenerative, pentru a putea stabili măsura în
care o comunitate sau o zonă posedă acele resurse proprii care să le
facă apte de dezvoltarea ulterioară şi în consecinţă justifică investirea
de fonduri financiare şi de resurse umane.
Se face astfel o delimitare relativ exactă între localităţi apte de
dezvoltare în viitor, localităţi cu ritmuri lente de dezvoltare, precum şi
între localităţi stagnante.
Pornind de la o idee a lui François Peroux din Economia
aplicată, considerăm şi noi că procesul de creştere socială nu este
identic în toate zonele şi în toate localităţile. Peroux vorbea de poli de
creştere înţeleşi ca ansambluri de unităţi motrice care exercită un efect
antrenant asupra localităţilor cu care stabilesc legături: „creşterea nu
apare pretutindeni în acelaşi moment, ci se manifestă în poli de
creştere cu intensităţi variabile, creşterea difuzându-se prin diferite
canale şi având efecte finale diferiteâ€.
ÃŽntr-un fel, dezvoltarea nu este una omogenă, ci este una
contradictorie, generând consecinţe şi dezechilibre dintre cele mai
neaşteptate. Pornind dintr-o sursă sau dintr-un pol de creştere, un
mesaj (tehnic, cultural sau organizatoric) generează serii succesive de
tensiuni şi schimbări care impun ceea ce sociologii numesc strategii de
intervenţie prin care agentul de schimbare este continuu activ,
asociindu-şi specialişti din domenii complementare în vederea
realizării de investigaţii şi tipologii interdisciplinare.
Centrele de iradiere culturală implică de fapt două categorii de
efecte:
– efecte stimulative care susţin dezvoltarea;
– efecte de blocaje sociale determinate fie de rigidităţi structurale,
fie de rigidităţi de tradiţii culturale sau pot surveni şi datorită
unor elemente de ordin administrativ. Pot să existe şi blocaje de ordin
psihologic.
Pornind de la aceste situaţii, cercetarea este în măsură să
stabilească tipurile de comunităţi umane şi din care să apară posibilităţile
de operaţionalizare a indicatorilor sociali, economici şi culturali
care să faciliteze simularea pe calculator.
Din punct de vedere metodologic, cercetările noastre au pornit şi
continuă în baza fişei comunei, ce cuprinde indicatori materiali,
economici, demografici, indicatori ce ţin de mobilitatea populaţiei,
indicatori ce vizează situaţia culturală, situaţia de sănătate publică,
comportamente religioase, sursele de dezvoltare, ca apoi să pună în
evidenţă modul de evoluţie în perspectivă, putându-se elabora
prognoze pe termen scurt sau lung.
ÃŽn baza acestor fişe, distingem următoarele tipuri de localităţi:
1. comuna cerealier intensivă;
2. comuna mixtă;
3. comune agro-zootehnice;
4. comune viticole (numite viticole-pomicole);
5. comune agro-industriale;
6. comune agro-turistice;
7. comune forestiere-zootehnice;
8. comune cu preponderenţă ecologică, specifice Deltei Dunării,
precum şi comune de lagună.
IV. FENOMENUL COOPERATIST ÃŽNTRE ISTORIE
ŞI ACTUALITATE
Sub aspect istoric, fenomenul cooperatist îşi are originea în
structurile de obşte.
ÃŽn ceea ce priveşte teritoriul ţării noastre, aici este cunoscută obştea
ţărănească, încă de pe vremea dacilor. Obştea dacică s-a menţinut în
istoria noastră până în apropierea celui de-al doilea război mondial, având
o persistenţă în timp datorată, în special, sedentarismului populaţiei
ţărăneşti din spaţiul carpato-dunăreano-pontic.
Formele de organizare pe anumite principii de ordine interioară
a fenomenului cooperatist le întâlnim la începutul secolului al XIX-lea,
mai ales prin reprezentanţii socialismului utopic, care au fost în
special trei: Charles Fourier, Saint Simon şi Robert Own. Cel care se
ocupă de organizarea structurilor cooperatiste a fost Fourier.
Această perioadă este una de criză a dezvoltării industriei de la
începutul secolului al XIX-lea, perioadă când apar marile restructurări
şi şomajul lucrătorilor din industrie.
Fourier scrie două lucrări: Teoria celor patru mişcări (1803) şi
Tratat al asociaţiei domestice agricole (1822). Pentru Fourier orice
societate trebuie să aibă în vedere două elemente fundamentale: omul
şi forma de organizare socială. Facultăţile cu care este înzestrat omul
trebuie să fie lăsate să se exercite în mod liber, întrucât aceasta
conduce la armonie socială, dar pentru a exista această armonie, forma
socială nu trebuie să dobândească niciodată un caracter coercitiv, ci
este necesar să apară în primul rând dorinţa de muncă şi în al doilea
rând dragostea de aproape. Fourier considera că există o lege supremă,
compatibilă cu cea din natură – legea atracţiei universale – şi în
consecinţă ea trebuie practicată de către societate, întrucât prin această
lege se realizează solidaritatea organică.
Forma de organizare considerată ideală de către Fourier este
denumită de el falanga, întrucât prin falangă oamenii se apropie între
ei, dezvoltând cooperarea.
ÃŽntr-o falangă, considera Fourier, trebuie să intre aproximativ 3-
400 de familii al căror număr de membrii nu trebuie să depăşească
1.500, întrucât numărul membrilor unei falange trebuie să conducă la
ordine şi echilibru. Aceşti membri dezvoltă un trai comunitar, ei
cultivând, dar şi fabricând în comun tot ceea ce le este necesar,
distribuind rezultatele muncii proporţional cu contribuţia fiecăruia.
Această contribuţie era în muncă, în inteligenţă şi în capital, pentru că
fiecare membru trebuie să subscrie un minim de capital cu ajutorul
căruia să poată susţine finanţarea falangei.
La noi în ţară, Fourier a găsit un adept pasional, în persoana lui
Theodor Diamant, care, în urma studiilor sale în Franţa şi după ce a
studiat doctrina fourieristă, a venit în ţară, unde a înfiinţat cunoscutul
falanster de la Scăieni, pe una din moşiile boierului Bălăceanu. Lipsit
de un sistem realist de conducere şi organizare şi fără anume criterii
de muncă şi de retribuire, falansterul lui Diamant s-a dovedit a fi o
utopie şi s-a terminat într-un eşec.
ÃŽn Germania s-au impus două sisteme cooperatiste, apropiate ca
doctrină şi comparabile sub aspect organizaţional.
1) Herman Schultze, original din Delitzsch, este socotit iniţiatorul
mişcării cooperatiste germane. El s-a născut în 1808 şi a studiat dreptul la
Leipzig, iniţiindu-se astfel în legislaţia administrativă.
În perioada 1846-1847 a avut loc un fenomen de foamete în
Europa Occidentală. Cu acest prilej H. Schultze vine în ajutorul celor
săraci prin înfiinţarea asociaţiilor de tip cooperatist.
După H. Schultze, sistemul cooperatist se impune prin
următoarele caracteristici:
• întregul sistem este adaptat trebuinţelor speciale ale
meseriaşilor, comercianţilor şi micilor patroni. Acest tip de
cooperative nu are caracter nici de breaslă, nici de clasă, este permisă
participarea oricăror categorii sociale, participarea capitaliştilor fiind
nu numai dezirabilă, ci şi necesară;
• cooperativa trebuia să pornească şi să se menţină pe principiul
ajutorului reciproc, fiind exclusă intervenţia statului;
• capitalul propriu constituia baza cooperativei şi el trebuia să fie
cât mai însemnat pentru a avea autonomie.
Cel de-al doilea sistem din Germania îi aparţine lui Fr.
Raffeisen, născut în orăşelul Hamm din vestul Germaniei, fiind şi el
tot jurist de profesie. ÃŽn cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea
el încearcă să organizeze un sistem de cooperaţie original. Este autorul
unei lucrări interesante - Esenţa asociaţiei în care exprimă principiile
de bază ale fenomenului cooperatist. Operaţionalizate, aceste principii
se exprimă astfel:
• cooperaţia porneşte de la ideea propriului ajutor al celor
interesaţi şi are la bază iniţiative particulare. ÃŽn aceste asociaţii se
exclude influenţa de tip filantropic;
• cooperaţia are un caracter de instituţie de asistenţă socială,
instituţie care rezultă în primul rând din iubirea aproapelui, iar în al
doilea rând din ajutorul propriu;
• al treilea principiu se referă la limitarea teritorială, limitare ce
presupune cuprinderea unui număr limitat de persoane. Aceste
persoane, în număr de 600 – 3.000, sunt locuitorii unei parohii (unitate
administrativă . Această unitate este motivată prin aceea că se permite
cunoaşterea membrilor asociaţiei şi se permite cunoaşterea şi controlul
reciproc al membrilor asociaţiei, deoarece pe cei asociaţi îi interesează
nu numai activitatea cooperatistă, ci şi felul de viaţă al membrilor
cooperatori, pentru că intrarea în asociaţie era condiţionată de
cercetarea calităţilor morale ale membrilor cooperatori, întrucât
aceştia puneau în slujba asociaţiei întreaga lor personalitate, care era
una economică şi morală.
ÃŽn ţara noastră, cele două sisteme s-au regăsit mai ales în Banat
şi Transilvania, fiind transferate de şvabii din Banat şi saşii din
Transilvania. ÃŽn zona Braşovului, nemţii de aici au întemeiat „Casa
generală de economii din Braşovâ€. Şi în Sibiu a luat naştere o societate
similară, aceasta întemeind activităţi cooperatiste bazate pe criteriul de
vecinătate. Cel care a iniţiat acest sistem a fost sibianul Karl Wolff,
doctor în drept, cel care a încercat să întemeieze o casă generală de
economii. S-a încercat sub influenţa germană şi o activitate de
monografiere, datorată societăţii „Astra†din Sibiu şi unor intelectuali
români.
ÃŽn general, cooperativele agricole de producţie se întemeiază în
primul rând dintr-o motivaţie economică, motiv pentru care principiile
de iniţiere şi de organizare a acestora s-au întemeiat pe satisfacerea
cerinţelor de ordin economic. Cooperativa agricolă de producţie
implică trecerea persoanelor de la o situaţie individuală la o situaţie
colectivă, aducând după sine, într-un fel, renunţarea parţială la dreptul
de decizie individuală. Totodată, cooperativele agricole de producţie
presupun şi principiul delegării de putere, întrucât conducerea nu
aparţine fiecărui membru în parte. Pentru a putea să participe la
circuitul juridic ca subiect de sine stătător, cooperativele agricole de
producţie trebuie să îndeplinească anumite condiţii de ordin formal:
• ca instituţie legiferată pe baza liberului consimţământ, cooperativa
agricolă de producţie trebuie să aibă unitate organizatorică. Această
unitate vizează structura internă, modul de constituire a organelor de
conducere, precum şi precizările privind desfiinţarea cooperativei.
Unitatea organizatorică se reflectă în sistemul, în structura, competenţa şi
atribuţiile unor organe de conducere;
• independenţa patrimonială – orice cooperativă agricolă de
producţie pentru a se institui din punct de vedere legal, trebuie să
posede bunuri proprii, ca patrimoniu separat de acela al membrilor
cooperatori;
• cooperativa agricolă de producţie trebuie să-şi stabilească
scopul în virtutea căruia se întemeiază.
Toate aceste elemente se înscriu în statutul cooperativei agricole
de producţie sau al asociaţiei de tip cooperatist, statut care reprezintă
legea de funcţionare internă a oricărei unităţi cooperatiste. Prin acest
statut se precizează competenţele conducerii, drepturile şi obligaţiile
membrilor cooperatori, precum şi raporturile cooperativei cu statul.
_______________________________________
-=Radio-Info Romania Toolbar=-
|
|
